Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Împotriva evidenţei

        de Nicolae Prelipceanu

Este nemaipomenit cât de puţin îl interesează pe un interlocutor de oriunde argumentul colegului său de dialog. Te uiţi la televizor, dacă te mai uiţi, că lehamitea e mare şi lată, şi nu-ţi vine să crezi. Mă săturasem să citez replica aceea a unei proaste de la TVR-ul liber din anii ‘90, pe care i-o dădea lui Dinescu, într-o discuţie despre schimbarea lui Marin Sorescu de la Ramuri. Dinescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor pe atunci, încerca să explice că faptul de a-i fi primit demisia, dată cam cu jumătate de gură de marele scriitor de la Craiova, nu impietează asupra stimei cuiva, nici a lui, nici a celor din apropierea lui, faţă de opera de scriitor a acestuia. O spunea clar şi convingător, iar aceea, dispărută acum, i-am uitat şi numele, ceva gen Cobe, dacă nu mă înşel, îi răspundea ca o moară stricată, „da, dar un atât de mare poet...”. Şi tot aşa de câteva ori. Problema bietei sclave a FSN-ului nu era opera poetului, ci faptul că marele poet aderase la FSN, deci devenise mare peste tot, chiar în mintea acelor semidocţi.

Aş fi zis că aşa era atunci, demult, când abia ieşisem din comunismul constrângător. Dar nici astăzi, constat, nu stăm mai bine. Nu ne-am lecuit de dialogul între surzi, în care fiecare îşi ţine litania, indiferent de informaţiile ce i se servesc de către cei care ştiu despre ce este vorba în propoziţia respectivă. Cazul pierderii de către statul român a Casei Monteoru este exemplar. Există, ca-ntotdeauna, o liotă de scriitori sau chiar ziarişti de joasă extracţie culturală, care se opun din principiu oricui a acces în zona elitei, acolo unde lor le este imposibil să ajungă. Din pricina asta suferă, dacă suferă, câţiva oameni, atacaţi metodic de tot felul de condeie, că altfel nu pot să le spun, angajate de te miri cine sau pur şi simplu resentimentare. Printre ei, aţi ghicit, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş şi alţii, conecşi ca să zic aşa, plus victimele colaterale. Nicolae Manolescu are, în plus faţă de aceştia, „defectul” că este ambasador UNESCO la Paris şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, instituţie urâtă de toţi aceia care nu au acces în ea, dar şi de generaţiile tinere de condeieri, supăraţi că sunt acolo prea mulţi bătrâni. Sigur, e o greşeală a USR că nu adoptă un statut în care să se prevadă limita de vârstă până la care poţi rămâne membru al USR (sic). Cum trăim într-o lume în goană numai şi numai după prospături, ca la orice bordel de altfel, e normal să te uiţi şi la scriitori călăuzindu-te după aceleaşi norme. Sigur, în lumea sănătoasă a unor sălbatici, li se face loc noilor apăruţi (nu în literatură, că ăia n-au aşa ceva, încă) scăpând de bătrâni simplu şi eficient, ori ducându-i în vreo pustietate şi lăsându-i acolo să moară de foame şi, eventual, de sete (că e mai rapid), ori dându-le una-n cap şi gata. Ei, noi, în ciuda violenţei care domneşte pe străzi şi în suflete, nu am ajuns încă la asemenea rafinamente. Dar timpul nu-i pierdut. Însă ceea ce voiam să vă spun era altceva, sau oarecum altceva. Şi anume acuzele care au apărut, în tot felul de publicaţii, unele nu chiar de tot murdare, împotriva lui Manolescu, omul care ar fi falimentat Uniunea Scriitorilor. Ba unii dintre cei care, oricum, nu dau doi bani pe Uniune, au trebuit, pentru eficienţa demonstraţiei, să proclame că USR a fost şi a făcut şi a dres, recunoscând lucruri pe care în mod obişnuit le neagă, iar acum, ia te uită, acest preşedinte o duce la pierzare. În zadar le spui că nu el a pierdut Casa Monteoru, un subiect puternic pentru toţi cei care nu mai au de ce să se lege, dar doar pentru moment, din simplul motiv că această casă, temporar sediu al USR, nici nu a fost vreodată proprietatea USR, ci a primăriei Bucureştiului, deci a statului, iar procesele în urma cărora a fost retrocedată urmaşilor proprietarilor de altădată nu au avut Uniunea ca parte, ci au fost între aceştia şi Primăria Generală, plus Ministerul de Finanţe. Ar fi o informaţie care ar demonta, însă, demonstraţia clădită pe neadevăr a adversarilor lui Nicolae Manolescu şi atunci aceştia nu o iau în seamă. Mai grav este când fenomenul se petrece şi la nivelul unor instanţe judecătoreşti, ceea ce e de presupus, dat fiind că genul acesta de comportament sau, cum să-i spun, mentalitate e prea răspândit/ă ca să nu atingă şi justiţia.

A face abstracţie de o informaţie primită din zona competenţei este la noi obicei naţional. Scopul nici nu e greu de descoperit: acela de a nu fi contrazis, deci acela de a nu dialoga, pentru că, dacă nu ţii seama de argumentele celuilalt, e la mintea cocoşului, discuţia poate deveni mai uşor simplă înjurătură, care nu se constituie în dialog. Or, la noi, unde dl Mihai Şora a proclamat de mult, pe când era încă la Paris, dialogul generalizat, acesta e, vorba personajului lui Caragiale, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Să fi ghicit la ce avea să fie martor, dl Şora, acum peste 60 de ani, când a scris prima sa carte, cu această temă, în franceză? Sau poate că nici atunci, dialogul nu era partea cea mai tare a românilor şi filozoful a simţit asta şi de aceea a scris cartea sa de debut despre dialogul generalizat? Răspunsul e, ştiţi dvs., „vânare de vânt”... Cum „vânare de vânt” este şi căutarea unui dialog civilizat, cu alternanţe reale de argumente de o parte şi de alta şi argumente la argumente.

N-am scris acest articol ca să-l apăr pe Nicolae Manolescu, care se poate apăra şi singur, cu opera lui, ci doar ca să semnalez un fenomen care, în cazul său, este strigător la cer, mai precis şi împotriva lui este strigător la cer, cum este, de fapt, şi-n o mie de astfel de cazuri.

Atacul nedrept, nejustificat prin vreun argument real, calomnios în ultimă instanţă, a devenit obişnuinţă în ultimii anii. Să fie din cauză că prea mulţi oameni, unii care acced în presă, alţii care îi citesc şi-i cred, nu erau pregătiţi să fie liberi şi nu ştiu ce să facă altceva cu libertatea lor, decât să-şi insulte semenii care li se pare lor că au ajuns unde ar fi vrut şi ei şi au fost respinşi? Nici nu mai are importanţă din ce cauză se întâmplă asta, într-o ţară în care un ziar s-a putut intitula Atac la persoană, adică exact ceea ce este interzis de bunele moravuri ale presei, sau cum li se spune cu o vorbă golită de conţinut la noi, de deontologia jurnalistică.

Toate aceste mizerii care umplu presa românească, pe hârtie sau pe suport electronic, nu fac decât să se constituie în simptome ale unei boli grave de care nu ştiu când o să scăpăm. Desigur că ştiu, când nu vom mai fi, dar voiam să cred că, poate, mai devreme, când încă vor mai fi oameni pe acest teritoriu, invadat de mitocănie, grosolănie şi minciună interesată.

© 2007 Revista Ramuri